And time stopped moving.

Intotdeauna am condamnat dragostea la prima vedere, scriitorii care evocau iubirea ca fiind nepasatoare atunci cand actioneaza si marturiile celor care au avut nefericirea de a trece printr-o astfel de metamorfoza neingaduitoare. Priveam indignata cum cei din jurul meu cedau in bratele ucigatoare ale acestui sentiment fara a lupta deloc si imi juram ca eu nu voi face parte din multimea fara vointa, ci ma voi impotrivi cu tarie slabiciunilor vietii.
Imi doream cu ardoare ca ratiunea sa fie cea care imi conduce pasii si nu orice alta emotie efemera. Constiinta insasi imi spunea ca trairile umane pot depasi judecata, dar ma credeam atotputernica in incercarea mea de a razbi peste orice sentiment omenesc. Ma consideram superioara, inaltata undeva deasupra semenilor mei plini de slabiciuni, implinita chiar si in singuratatea mea. Nu imi simteam bataile inimii, dar mai conta oare aceasta realitate? Poate ca intradevar, nu traiam aceeasi viata ca inferiorii mei, dar nu indrazneam sa ma gandesc la asta. Carapacea mea era de nepatruns, construita din materiale mai rezistente decat oricare altele. Nu asteptam ziua in care cineva avea s-o deschida, caci nu imi doream sa ma las prada sentimentului numit dragoste. Nu voiam sa devin o victima in ghearele insangerate ale umanitatii si nu vroiam nici sa risc, de teama sa nu pierd totul. De ce sa fiu o sclava in mainile murdare ale unui necunoscut? Trebuia sa fiu singura mea stapana si sa imi cladesc destinul numai cu forta mea interioara.
Eram oare puternica? Nici acum nu stiu daca e cuvantul potrivit. Mai degraba, aspiram neincetat spre o putere infinita, mai mult decat isi putea imagina cineva de aceeasi varsta cu mine. Poate ca ravnirea mea era normala adolescentei si nu eram singura care se imagina deasupra celorlalti, dar stiu ca nu credeam ca mai exista cineva ca mine, multumit cu o singuratate pe care singur o capatase.

Imi amintesc perfect prima zi de liceu. La fel de nepasatoare ca intotdeauna, paseam pe holurile cladirii in cautarea salonului unde avea loc festivitatea. Ma simteam ca in acele videoclipuri unde protagonistul este singurul care prefera o alta directie fata de ceilalti din jurul lui. Vazandu-i pe toti mergand in directia din care veneam, ma gandeam ca festivitatea s-a terminat si am ratat repartizarea in clase, asa ca am grabit pasul pana am ajuns la locul respectiv. Chiar atunci mi-am auzit numele strigat si am pasit in mijlocul salonului, alaturi de alti colegi. Repartizarea a continuat, insa privirea mea staruia asupra noilor mei colegi doar cateva secunde, ghidata de indiferenta. Nu gaseam nimic special in acest nou ritual si numaram minutele pana cand aveam sa scap din acea jungla plina de fiinte noi, fara un strop de originalitate. Vedeam in jurul meu acelasi tipar de persoane, cu privirea colindand in tot salonul si cu vocile ridicate pentru a fi observate. Incercam sa imi stapanesc instinctul de a fugi prin a-mi studia noii colegi, dar nici in aceasta preocupare superficiala nu gaseam vreo multumire. Sentimentul de apartenenta intarzia sa apara sufletul meu si aveam impresia ca sunt un om sanatos inconjurat numai de bolnavi.
Desi nu avea niciun rost, continuam sa observ noile persoane cu care aveam sa imi impart patru ani din viata. Superioritatea de care ma credeam agatata nu ma lasa sa intrevad nimic special in indivizii care paseau in mijlocul salonului.
Insa am reusit sa inlatur umbra aceea si sa privesc cu alti ochi un nou coleg. Probabil ca infatisarea sa noncomformista m-a facut sa ii analizez detaliile mai curioasa decat am reusit pana atunci sa o fac, dar nu am avut tentatia sa intru in raza lui vizuala. Ma simteam multumita sa zambesc fals la orice replica ieftina pe care o auzeam si mi-am dat seama ca si el simtea acelasi lucru ca si mine.

Nu l-am mai privit restul zilei. M-am asezat la o distanta relativ mare de el, caci nu voiam sa il am in raza vizuala mereu. De ce sa imi complic existenta cand eu singura imi eram de ajuns? Problemele mele si complicatiile intalnite in incercarea de a-mi oprima emotiile imi erau de ajuns. Nu aveam nevoie ca un suflet ratacitor sa isi gaseasca loc in interiorul meu. Eram deja plina de egoism si nu voiam sa ard pana la cenusa fiinta din care eram construita.
Sesizam indignata ca zilele treceau din ce in ce mai greu cand le petreceam la scoala. Nu stiam nici cum o cheama pe colega mea de banca, ci doar cum il cheama pe El. Stateam singura in banca in timpul pauzelor, ascultand muzica si meditand asupra noilor sentimente care ma incercau, in timp ce langa banca Lui se aduna jumatate din clasa. Nu m-am ridicat din locul meu impietrit ca sa merg unde se afla El. Voiam sa cred ca stapanirea de sine pe care o detinusem nu ma parasise intr-un timp atat de scurt. " Poate ca nu e decat admiratie", imi spuneam uneori in minte, dar imi era clar ca nu imi doream decat sa scap de certitudinea ca puteam, intr-adevar, sa simt ceva in sufletul meu, candva de gheata.
Imi amintesc de luna octombrie a acelui an, cand a lipsit o saptamana de la cursuri. In fiecare zi ajungeam mai devreme la scoala si ma asezam in banca, cu chipul indreptat spre usa. Inima imi batea mai tare ca niciodata cand auzeam pasi pe hol, iar cand usa se deschidea, la fel zambeam si eu, gandindu-ma ca ar putea fi chiar El. Insa in clasa nu pasea niciodata persoana pe care o doream... Nu mai simtisem niciodata nerabdarea de a ajunge la scoala, indiferent de motive. Orele pareau insa mai grele decat erau si nu conteneam in a ma intreba cine se bucura in acel moment de prezenta lui sau cine ii observa in acele minute zambetul pe care eu refuzam sa il vad...
Acum, cand stiu ca a trecut atata vreme de atunci, ma intreb daca renegarea sentimentelor mele a fost cea mai buna solutie. Oare ar fi fost mai sanatos pentru mine sa las totul sa ma invaluie, sa accept ca nu e nimic demonic in dragoste? Imi era frica de lumina si ma obisnuisem cu norii care ma acopereau. Imi era teama de ce as fi putut gasi in adancul inimii mele...