Imi dau seama ca tot ce am trait a fost oarecum in van, ca nu mai conteaza ce am facut sau obtinut. Timpul trece peste noi si ne uita. Ne abandoneaza intr-un con de umbra si mie imi revine sarcina morbida de a incerca sa-mi amintesc in culori tot ce am trait, tot ce am fost impreuna.
Si ma surprind linistita cand realizez ca, incet, incet, pierd printre degete chipul tau, ca tot ce imi amintesc sunt doar niste clipe ratacite, niste vorbe spuse pe moment, poate fara nicio relevanta sau sentiment aparte.  Simt cum te uit din ce in ce mai repede si nu-mi doresc decat sa ramai in amintirea mea asa cum te stiu eu, nu asa cum esti in realitate.
Pana la urma, trecutul nu are frana. La un moment dat, tot ce va ramane din tine va fi un chip nedefinit pe care, oricat as incerca, nu voi reusi sa il pictez in mintea mea asa cum e cu adevarat. Poate ca asta e cursul vietii: sa iubesti cu toata fiinta ta, sa te daruiesti pana la durere, sa pierzi totul intr-un absolut intunecat si s-o iei de la capat, pana cand oboseala unei inimi frante de-atatea ori te opreste langa o singura inima.
Iar eu... eu raman in fiecare zi aceeasi inima care inca mai bate, sperand sa-si gaseasca, intr-o zi, linistea.

Listening to: Imogen Heap - The Moment I Said It


Ma intorc la acelasi cerc vicios care a ajuns sa constituie intreaga mea existenta. Am uitat de clipele in care totul depindea numai de mine. Am impresia ca aceeasi poveste se repeta la nesfarsit, cu persoane diferite sau nu si ca nu pot face nimic pentru a schimba cursul actiunii. Aceeasi intriga la nesfarsit, aceeasi "eu" care uita ca are nevoie de o atingere si acelasi univers in care cred ca sunt cea mai importanta, dar realitatea imi arata ca nu e asa.
Si pentru ca intotdeauna am fost adepta lucrurilor luate cu incetinitorul, pierd. Fiindca am propriul meu ritm, fiindca imi place sa gust fiecare moment si sa ating fiecare vorba, pierd. In lumea asta tulburator de rapida, eu vreau sa respir fiecare clipa, fiindca nu as putea concepe lucrurile altfel. Dar ce-ar trebui sa fac pentru a castiga? Sa uit de mine, de tot ce-am invatat sa fiu, de tot ce m-am chinuit sa devin? Mi-am taiat singura din aripi, m-am obligat sa ma obisnuiesc doar cu mine, mi-am rupt bucati din minte si suflet, mi-am scufundat inima intr-un munte de foc... pentru ce?
Am obosit sa mi se ia totul din fata, am obosit sa joc ruleta ruseasca cu inima mea. N-am cerut niciodata ceva mai mult decat liniste, dar invat pe zi ce trece ca nimic nu e usor atunci cand sunt tintuita in intuneric si lumina nu ma atinge. Am tot asteptat o mana care sa ma traga din asteptarea asta absurda, dar intotdeauna mi-am pierdut speranta in favoarea alteia. Am invatat sa dorm singura, dar nu am invatat cum sa nu mai simt.
Pana la urma, nu mi-am dat seama niciodata de costul actiunilor mele. De cate ori mi-am lasat adevaratele sentimente sa ia locul vorbelor mele seci? De prea putine ori. Am indraznit de prea putine ori sa sper si sa cred in ceva.
Intr-un final, habar nu am cum lucrurile se pot schimba intr-un timp atat de scurt...

Listening to: 10 Years - Proud Of You


Azi-noapte te-am visat. Avusesei un accident de masina si eu te vizitasem la spital, atunci cand ea nu era. Probabil ca trecuse ceva timp, fiindca desi erai slab, mult mai slab decat te stiu si palid, incepeai sa te recuperezi. Cand te-am vazut, iti sprijineai trupul in carje si nu te-as fi recunoscut daca nu mi-ai fi luat mana in a ta si ai fi strans-o. Iti recunosc mainile dintr-o mie. Mi-ai strans mana ca si cum ai fi vrut sa-mi spui ca esti mult mai bine daca sunt si eu langa tine.
M-am trezit din somn asudata, amortita si cu o ameteala insuportabila.Visele astea ma obosesc. Nu vreau sa ma intreb daca esti bine, daca esti multumit de ceea ce tu singur ti-ai daruit, nu vreau sa mai pun capul pe perna stiind ca te voi visa.
Ma ameteste lupta asta dintre vis si realitate, unde in vis ai intotdeauna nevoie de mine, ma strigi si ma cauti, iar in realitate nici macar nu ne mai vorbim, nu ne mai atingem deloc.
Si imi dau seama ca nu ai disparut din mine, dar tot ce exista in inima si in mintea mea sunt parti din ce erai tu in trecut. Nu mai iubesc nimic la tine acum si nu te mai vreau. Nu imi mai e rusine ca am pierdut, ca te-am pierdut de-atatea ori. Fiindca mintea mea te respinge, trupul meu te respinge, numai inima sta agatata de trecut. Si stiu ca, daca te-ai intoarce la mine... ti-as spune sa te duci la ea.

Cred c-o s-o iau pe varianta atat-de-putin-originala a lui Frog Eyes si sa-ti spun de ce te iubesc.
So, te iubesc:

* pentru ca esti cea mai handicapata fiinta de pe pamantul asta, dar nu e nicio problema pentru ca si eu sunt la fel de handicapata, deci ne complacem in handicapul nostru comun:))
* pentru ca: "Eu: doamna profesoara, copiem si cerintele? Tu: nu, doar raspunsurile:))"
* pentru ca: " hai sa-i facem faza nasoala profului de franceza si sa-l intrebam ce inseamna menage-a-trois:))"
* pentru ca: " daca mai comentezi mult, TE ASTEPT LA METROU!"
* pentru ca am fost printre putinele care nu si-au luat-o grav de la tine, desi am fost certate.
* pentru ca "roata cat e de patrata, tot se-nvarte cateodata!"
* pentru ca tot liceul am pus porecle tuturor baietilor.
* pentru ca mi-ai amintit ca profa de franceza mi-a spus sa iau catrafusele de pe banca, eu i-am spus " numai daca ma rugati frumos" iar ea m-a rugat:))
* pentru ideea ta geniala care trebuie pusa in practica urgent! ( si nu o spun ca sa nu ti-o fure cineva:)) )
* pentru toata viclenia, parsivitatea si jegaria din caracterul tau. Sa mor de nu asta iubesc cel mai mult la tine.
* pentru ca: " sometimes I cry alooooone, but I know I'm not the only oooooone" si " OooOooOOOoOOOo livin' in a world without youuuuuuuuu" si " I feel the pressure"!
* pentru ca: " There's a monster inside me!"
* pentru ca eram la trecerea de pietoni si ti-am zis " Handi, nu e frumos ceea ce facem noi, cum sa radem de problemele lui hormonale - pauza - AhahaHahahaaaa=)) "
* pentru ca: " - Eu cred ca-i sinucidere. - Cretinu' dracu'! "
* pentru toate milioanele pe care le-am spart la KFC si nerecunoscatorii nu ne-au lasat sa facem o poza!
* pentru ca radeam ca niste inapte de noroiul pana la genunchi a unei anumite persoane:>
* pentru ca in fiecare 23 august ti se intampla cate ceva.
* pentru Fake Love!
* pentru ca: " Eu: ce-ar face profa de engleza daca ar naufragia pe o insula pustie? Tu: ar slabi! *hohote de ras*"
* pentru ca luam tot timpul 3 si 4 fiindca mancam in ore!
* pentru ca pe diploma de absolvire ar fi trebuit sa scrie " Li se acorda aceasta diploma elevelor Ivan Nicoleta Sabina si Dragomir Brandusa Mihaela" ( Mihaela=)) ).
* pentru ca: "Sa stii ca m-a costat 3 pachete de tigari si o laba."
* pentru ca: "daca ai vreodata nevoie, essen der gockel inseamna "mancami-ai p*la" in germana!"
* pentru arhiva noastra in ceea ce priveste istorisiri personale sau nu despre rahat:))
* pentru ca la toate testele la engleza scriam numai despre Stephen King ( " PS: ti-am lasat un ursuletz umplut cu cocaina" )
*pentru ca la toate orele de la tina din clasa a 10-a mancam si citeam SK doar ca sa ii facem in ciuda profei.
* pentru ca: " eu te iubesc mai mult decat el".


* pentru ca la tine vin cand imi cade lumea in cap, pe tine te caut cand nu-mi mai suport casa, tie-ti spun cand ma macina trecutul.
La multi ani, vaca mea. Te iubesc de ma doare pancreasu'.

Listening to: Mumford & Sons - Thistle and Weeds


I know you have felt much more love than you've shown.

Timpul trece prea repede peste mine si schimbarile astea nu-mi aduc nimic bun. Mereu am urat schimbarea, noutatile ma sperie si ma fac sa ma ascund in mine.
Ma apuca uneori nostalgia vremurilor trecute si singurul lucru pe care pot sa-l fac atunci e sa privesc pozele peste care s-au asternut ani intregi. M-am intrebat intotdeauna de ce omul nu ramane la fel, de ce nu e constant, de ce isi tot schimba caracterul mai des ca niste sosete, cand totul ar fi mult mai simplu cand am stii la ce sa ne asteptam de la ceilalti. Si chiar daca il vad pe cel de langa mine ca cel mai interesant tip ce care l-am cunoscut vreodata, ce se ascunde in el? Din punctul asta de vedere am crescut cu lacrimi si sange o paranoia pe care am pierdut-o din control.
Ma intorc mereu la amintiri, nu pot de niciun fel sa privesc viitorul in fata si tot ce fac e sa exist. Si ceea ce e dureros e ca nu sunt singura. Doar cand merg pe strada si privesc oamenii, in ochii unora vad tristetea unei tari intregi.
Exista totusi un lucru bun in tot intunericul asta, si anume: invat sa nu mai simt - poate decat ce e frumos si merita sa intre in sufletul meu.

I begged you to hear me, there's more than flesh and bones...

PS: pentru ca azi e ziua ta, o sa-ti dedic un post mai tarziu. Pana atunci, stii ca esti printre putinele pe care chiar le iubesc.

Intotdeauna am condamnat dragostea la prima vedere, scriitorii care evocau iubirea ca fiind nepasatoare atunci cand actioneaza si marturiile celor care au avut nefericirea de a trece printr-o astfel de metamorfoza neingaduitoare. Priveam indignata cum cei din jurul meu cedau in bratele ucigatoare ale acestui sentiment fara a lupta deloc si imi juram ca eu nu voi face parte din multimea fara vointa, ci ma voi impotrivi cu tarie slabiciunilor vietii.
Imi doream cu ardoare ca ratiunea sa fie cea care imi conduce pasii si nu orice alta emotie efemera. Constiinta insasi imi spunea ca trairile umane pot depasi judecata, dar ma credeam atotputernica in incercarea mea de a razbi peste orice sentiment omenesc. Ma consideram superioara, inaltata undeva deasupra semenilor mei plini de slabiciuni, implinita chiar si in singuratatea mea. Nu imi simteam bataile inimii, dar mai conta oare aceasta realitate? Poate ca intradevar, nu traiam aceeasi viata ca inferiorii mei, dar nu indrazneam sa ma gandesc la asta. Carapacea mea era de nepatruns, construita din materiale mai rezistente decat oricare altele. Nu asteptam ziua in care cineva avea s-o deschida, caci nu imi doream sa ma las prada sentimentului numit dragoste. Nu voiam sa devin o victima in ghearele insangerate ale umanitatii si nu vroiam nici sa risc, de teama sa nu pierd totul. De ce sa fiu o sclava in mainile murdare ale unui necunoscut? Trebuia sa fiu singura mea stapana si sa imi cladesc destinul numai cu forta mea interioara.
Eram oare puternica? Nici acum nu stiu daca e cuvantul potrivit. Mai degraba, aspiram neincetat spre o putere infinita, mai mult decat isi putea imagina cineva de aceeasi varsta cu mine. Poate ca ravnirea mea era normala adolescentei si nu eram singura care se imagina deasupra celorlalti, dar stiu ca nu credeam ca mai exista cineva ca mine, multumit cu o singuratate pe care singur o capatase.

Imi amintesc perfect prima zi de liceu. La fel de nepasatoare ca intotdeauna, paseam pe holurile cladirii in cautarea salonului unde avea loc festivitatea. Ma simteam ca in acele videoclipuri unde protagonistul este singurul care prefera o alta directie fata de ceilalti din jurul lui. Vazandu-i pe toti mergand in directia din care veneam, ma gandeam ca festivitatea s-a terminat si am ratat repartizarea in clase, asa ca am grabit pasul pana am ajuns la locul respectiv. Chiar atunci mi-am auzit numele strigat si am pasit in mijlocul salonului, alaturi de alti colegi. Repartizarea a continuat, insa privirea mea staruia asupra noilor mei colegi doar cateva secunde, ghidata de indiferenta. Nu gaseam nimic special in acest nou ritual si numaram minutele pana cand aveam sa scap din acea jungla plina de fiinte noi, fara un strop de originalitate. Vedeam in jurul meu acelasi tipar de persoane, cu privirea colindand in tot salonul si cu vocile ridicate pentru a fi observate. Incercam sa imi stapanesc instinctul de a fugi prin a-mi studia noii colegi, dar nici in aceasta preocupare superficiala nu gaseam vreo multumire. Sentimentul de apartenenta intarzia sa apara sufletul meu si aveam impresia ca sunt un om sanatos inconjurat numai de bolnavi.
Desi nu avea niciun rost, continuam sa observ noile persoane cu care aveam sa imi impart patru ani din viata. Superioritatea de care ma credeam agatata nu ma lasa sa intrevad nimic special in indivizii care paseau in mijlocul salonului.
Insa am reusit sa inlatur umbra aceea si sa privesc cu alti ochi un nou coleg. Probabil ca infatisarea sa noncomformista m-a facut sa ii analizez detaliile mai curioasa decat am reusit pana atunci sa o fac, dar nu am avut tentatia sa intru in raza lui vizuala. Ma simteam multumita sa zambesc fals la orice replica ieftina pe care o auzeam si mi-am dat seama ca si el simtea acelasi lucru ca si mine.

Nu l-am mai privit restul zilei. M-am asezat la o distanta relativ mare de el, caci nu voiam sa il am in raza vizuala mereu. De ce sa imi complic existenta cand eu singura imi eram de ajuns? Problemele mele si complicatiile intalnite in incercarea de a-mi oprima emotiile imi erau de ajuns. Nu aveam nevoie ca un suflet ratacitor sa isi gaseasca loc in interiorul meu. Eram deja plina de egoism si nu voiam sa ard pana la cenusa fiinta din care eram construita.
Sesizam indignata ca zilele treceau din ce in ce mai greu cand le petreceam la scoala. Nu stiam nici cum o cheama pe colega mea de banca, ci doar cum il cheama pe El. Stateam singura in banca in timpul pauzelor, ascultand muzica si meditand asupra noilor sentimente care ma incercau, in timp ce langa banca Lui se aduna jumatate din clasa. Nu m-am ridicat din locul meu impietrit ca sa merg unde se afla El. Voiam sa cred ca stapanirea de sine pe care o detinusem nu ma parasise intr-un timp atat de scurt. " Poate ca nu e decat admiratie", imi spuneam uneori in minte, dar imi era clar ca nu imi doream decat sa scap de certitudinea ca puteam, intr-adevar, sa simt ceva in sufletul meu, candva de gheata.
Imi amintesc de luna octombrie a acelui an, cand a lipsit o saptamana de la cursuri. In fiecare zi ajungeam mai devreme la scoala si ma asezam in banca, cu chipul indreptat spre usa. Inima imi batea mai tare ca niciodata cand auzeam pasi pe hol, iar cand usa se deschidea, la fel zambeam si eu, gandindu-ma ca ar putea fi chiar El. Insa in clasa nu pasea niciodata persoana pe care o doream... Nu mai simtisem niciodata nerabdarea de a ajunge la scoala, indiferent de motive. Orele pareau insa mai grele decat erau si nu conteneam in a ma intreba cine se bucura in acel moment de prezenta lui sau cine ii observa in acele minute zambetul pe care eu refuzam sa il vad...
Acum, cand stiu ca a trecut atata vreme de atunci, ma intreb daca renegarea sentimentelor mele a fost cea mai buna solutie. Oare ar fi fost mai sanatos pentru mine sa las totul sa ma invaluie, sa accept ca nu e nimic demonic in dragoste? Imi era frica de lumina si ma obisnuisem cu norii care ma acopereau. Imi era teama de ce as fi putut gasi in adancul inimii mele... 

"Nu as putea niciodata sa fiu suparat pe tine".

Privesc pozele pe care le-am facut acum doi ani. Cat de fericita paream sa fiu, zambesc acum in fata monitorului si pare absolut sentimentul pe care l-am avut atunci, cand ma tineai de mana si imi capturai tot timpul starile in poze.
E o nostalgie frumoasa, e magic ceea ce simt in acest moment. Imi dau seama, fulgerator de repede, ca nu am niciun resentiment pentru tine, cel mai vulcanic om din viata mea. Timpul s-a scurs linistit peste ce-am avut candva si sunt impacata cu drumurile pe care le-am ales.
Si totusi, chipul imi ramane blocat asupra unei poze. Nu stiu unde priveam, nu stiu unde imi zbura gandul. Si nu stiu cum ar fi vazuta prin ochii altcuiva, insa imi par tulburator de trista. E atat de absurd! Imi aduc aminte ca si cum ar fi fost ieri cat de fericita eram atunci! Tu erai un metru de mine, dar in poza asta parca sunt singura.
Daca as fi in locul lui si asta ar fi chipul meu in fiecare zi, si eu m-as intreba tot timpul daca ma simt bine si de ce par asa de abatuta.

Listening to: Koop - Koop Island Blues

Am impresia ca am alergat o viata intreaga, ca am calatorit fara oprire in cautarea unui "ceva" anume care nu imi apare acum in fata ochilor, ca am transpirat si am respirat aer cu gheata ani dupa ani. Nu pot sa imi explic sentimentul; as vrea doar sa imi gasesc franele si sa ma opresc. Simt ca am pierdut cei mai frumosi ani, iar pierdere mai dureroasa ca asta nu am suferit.
Ma privesc in oglinda si ma simt mai batrana decat sunt, caut atenta vreo urma care sa imi arate adevarata varsta, insa trupul meu e tanar si imi clocoteste sangele in vene. Am nevoie de o schimbare, am nevoie sa simt ceva, altceva decat ce-am simtit pana acum.
In rest, zilele se scurg normal. Cursuri, seminarii,"hai sa mancam ceva la bufet", o bere, doua, trei,"cacat, iar am ramas fara tigari", rasete, scrumiere pline, muzica, autobuz, o carte si "hai sa-mi iau pastilele" sau "iar s-a facut 5 dimineata si nu am adormit".

Iar sunt blocata intr-una din diminetile in care somnul nu mai vine si nu vreau sa ajung iar la artificii care sa mi-l induca. Trebuie sa stau treaza pana ametesc, pana durerea imi cuprinde capul si mintea, pana nu mi pot sa gandesc, ochii sa-mi joace feste iar camera sa se invarta cu tot cu mine. Abia atunci pot sa dorm cu adevarat.
E racoare in camera asta, nu sunt acasa si patul asta mi-e strain, dar e cald si confortabil. Asteptand simptomele unei oboseli crunte, mintea mea se misca in reluare si totul in jurul meu e calm. Pana si eu sunt pasnica, sunt netulburata. Tot ce simt in mine e linistea imperturbabila a unei dimineti reciclate si-as vrea sa raman asa, placida si neutra. Caut pe Youtube Chopin, "Nocturna in Do diez minor" si ascult sunetele divine ale pianului. Nu cred ca am mai auzit vreodata ceva mai frumos ca Nocturna. Iar in liniste, notele par mai sublime ca oricand, e o beatitudine de sentimente partitura lui Chopin.
Nu mai scriu nimic. O sa ascult Nocturna pana adorm.

Te-am vazut vineri. Intrai in acelasi bar in care te-am vazut pe 1 decembrie. Si ma intrebam ce dracului cauti acolo... Nu ma pot ascunde de tine nicaieri? Nu mai am niciun loc numai al meu?
In joia de 1 decembrie nici macar nu te-am privit, desi erai la masa de langa mine. Ma privea fiinta anosta cu care iti imparti patul destul si pentru tine. Si in alte timpuri as fi stat ore intregi sa-mi imaginez mainile ei pe trupul tau, parfumul tau in parul ei si mainile tale atingandu-i fata in timp ce o sarutai, asa cum iti placea inainte...
Dar vineri... totul a fost sec. Te-am vazut si mi-am intors privirea. Te-am renegat. Intr-o singura secunda te-am impins de pe tronul in care te asezasem de atatia ani. De ce n-am facut asta mai devreme? De ce nu ti-am observat inferioritatea, de ce te-am urcat pe un piedestal unde nu merita sa fii?
Esti diform acum in mintea mea. Iar libertatea pe care o simt acum e mai dulce decat orice sentiment. Probabil ca nu o sa mai reusesc sa scriu, ca o sa-mi las toate nuvelele deoparte, caci cine e fericit nu cunoaste arta. Dar e un pret pe care l-as plati chiar si in avans. Intelegi ce vreau sa spun? Acum nu ma mai ingradeste nimic, azi-noapte am avut un vis atat de frumos, spre deosebire de cosmarurile pe care le am de cand te stiu si simt ca pot sa fac orice. Si o sa fac orice, in sfarsit.