And time stopped moving.

Am in fata cartea de " Tehnici de cercetare sociologica", o  Cola Light de tot rahatul, veche de minim 4 zile si JMSN care se aude obsesiv de luni de zile din castile si laptopul meu. Glumesc cu ma' man Cristi despre posibilitatea de a fi schizofrenica.
Maine am examen, penultimul dintr-o serie lunga, plictisitoare, foarte jegoasa de examene. La statistica am picat mai mult ca sigur si pana in vara uit tot ce am retinut.  Ca tot veni vorba de asta, am o frustrare care nu imi da pace. De ce specimenele astea idioate care se numesc oameni cred ca nivelul tau de inteligenta este aproape sub al maimutei daca nu reusesti sa treci cu brio de un examen? Departe de mine ideea de a generaliza, dar din cate am observat pana acum, daca marturisesti ca esti restantier aproape ca poti sa vezi in pupilele interlocutorului tau reflectia ta care se transforma intr-un mare ca*at cu mot. Am vazut cum fata colegelor mele s-a schimbat intr-o grimasa nedefinita cand le-am spus ca am picat la statistica si as fi preferat sa scuipe niste apelative de genul "proasta cu crengi" sau, de ce nu, niste sintagme mai avansate, cum ar fi "de ce pana mea ai venit la sociologie daca nu vrei sa inveti?" Dar nu, in ziua de azi e cool sa nu dezvolti relatii atat de apropiate care sa-ti permita sa folosesti un vocabular mai colorat, asa ca faci in schimb o fata dubioasa care sa nu exprime, in fond, decat un dezgust ilogic pentru saraca persoane care, dupa ce ca s-a ales cu un examen in canicula din septembrie, trebuie sa iti mai suporte si moaca aia stupida.Am patit-o si semestrul trecut, o patesc si acum.
Degeaba pari inteligent in restul anului, distrezi lumea cu glume, ai idei si,  per total, gandesti. Daca ai picat un examen, s-a dus dracu' inteligenta ta,  in jurul capului tau nu mai straluceste lumina si din curul tau nu mai rasare soarele. Daca inainte aveai un aer cool, ei bine.. acum puti. Probabil ca dracovenia se intampla de la neuronii care au dat coltul in tine si au intrat deja in putrefactie in urma examenului picat. Si daca puti, toata lumea o sa te ignore, o sa te ocoleasca pe strada toti oamenii, de la copiii de 4 anisori pana la cersetorii care sigur put mai putin ca tine. Daca oamenii te ignora, devii un antisocial fara viata, nu vei simti iubirea, nu vei experimenta succesul, pana si ma-ta se va intreba cu ce a gresit de are un copil atat de prost. Iar daca devii antisocial nu iti va mai pasa de cum arati, asa ca te vei transforma incet, incet intr-un zgripturoi de care va rade pana si vanzatoarea de cartofi. Nu te gandi ca vei avea un job cu banet; prostii care mai sunt si antisociali, si urati nu prind decat slujbele care sterg la cur bogatanii si curata in urma membrilor societatii care nu au picat la examene sau care au avut destula charisma sa ii faca pe profi sa ii iubeasca. Asa ca toata viata vei fi un proscris, un nefericit care mai mult va bea decat va da la pedala, fiindca - nu-i asa? - femeile nu sunt atrase de scursurile societatii. Si toate astea din cauza unui examen picat!

Ma duc sa invat la MTCS. Dar daca deja am picat un examen, destinul mi-e scris.

Nu stiu unde a inceput totul si nu stiu nici unde o sa se incheie. Am prevazut atatea finaluri pana acum incat am inceput sa cred ca nici nu exista cu adevarat asa ceva. In mintea mea nimic nu se sfarseste cu adevarat, totul e un cerc inchis, fara cap sau coada, aparut din neant si disparut in ceata. Dar ceata intotdeauna se ridica si iarasi o luam de la capat, cu aceleasi minciuni murdare, cu aceleasi vorbe care nu mai ating aceleasi parti intr-un mod egal, cu aceleasi dorinte infame pentru un sfarsit adevarat; dur, sfasietor, poate chiar fatal nu pentru fiinta, ci pentru spirit, dar macar adevarat.

Nu stiu ce e mai bine sau mai rau: sa simti totul sau sa nu simti nimic? M-am intors la radacini, la ceea ce am fost pana acum cativa ani si vidul asta e relativ. Ma simt golita de adevarata mea fiinta si nu stiu cum sa ma accept din nou, cum sa FIU din nou. Fiecare zi e o alta zi in care reneg orice alta apropiere, o alta zi in care zidul din jurul meu creste, o alta zi in care imi construiesc o noua armura. Fir-ar, e atat de bine, dar si atat de rau cand crezi ca inima ta e buna doar sa-ti pompeze sange in trup!

Februarie

Barul e intunecat si compania mea e una dintre cele mai proaste. Rad fals si fac orice ca sa-mi urmez interesul, caci in ultima vreme am dezvoltat un caracter jegos si un dezinteres aproape absolut fata de ceea ce ma inconjoara. Doamne, asa de mult as vrea sa ajung acasa si sa ma trantesc goala in patul meu, sa dorm pana maine la apus.
Inghit berea ca si cum numai ea ma mai face fericita in momentele astea absurde. Vocea insotitorului meu incearca sa ajunga la mine cu subiecte inutile si absolut neinteresante, iar eu ma prefac uimita de pateticul vietii lui. Cum pot unii oameni sa fie atat de seci, atat de goi de orice urma de inteligenta si personalitate? Incerc sa gasesc raspunsul la propria-mi intrebare, dar glasul lui nu ma lasa sa gandesc. Ah, urasc balbaiala, urasc oamenii fara de caracter, urasc sa-mi faca cineva pe plac tot timpul, urasc barbatii care se vor dominati de femei. In seara asta urasc multe, dar zambesc in continuare. Si aproape ca imi vine sa renunt la fatada asta de fata fericita, cand te vad in fata mea. Simt, chiar simt cum respiratia mi se opreste pentru o fractiune de secunda, dar nu esti aici pentru mine. Il saluti pe companionul meu, iar la mine doar te uiti. La fel fac si eu, te privesc si imi alearga prin fata ochilor totii anii in care ai fost, mai mult sau mai putin, al meu. Nu mai e nimic la fel. Ma saluti, te salut. Schimbam doua propozitii banale, iti observ chipul si reactiile si imi iau adio. Imi iau ramas-bun fara sa stii, aleg sa te uit, sa te gonesc prin cateva cuvinte de complezenta. Tu habar nu ai. Ai venit doar sa ne saluti si te muti la masa din fata noastra. Habar nu ai.

Martie

Picaturi de liniste, asta am acum. Din ce in ce mai multe, din ce in ce mai mari. Dezinteresul meu inca nu a disparut, dar cand ma simt atat de bine, mai conteaza prin ce fel am ajuns aici? Rad ca un copil cand vad ce frumos se transforma iarna in primavara, nu mai urasc, nu mai regret... Si nu prea stiu cum sa explic sentimentul. Stiu doar ca mi-am dat seama de rostul ultimilor ani, ca am gasit un motiv sa ma bucur din nou ca ma trezesc dimineata si ca acum zambesc atunci cand imi amintesc tot ce s-a intamplat pana acum.
Optimismul nu ma caracterizeaza, pe cand lejeritatea da, insa o sa ma bucur de amandoua. In spiritul schimbarii mele psihice, ma duc sa fumez o tigara.

Ma gasesc privind adormita in golul din inima mea, batatorind pasii apasati ai picioarelor tale hotarate, sufland in ceea ce a fost candva focul tau. Ai existat in mine, de asta nu am nicio indoiala, caci urmele tale sunt adanci si mai nervoase decat ale oricarui altuia vreodata. dar momentele se sterg, ceata ma cuprinde si ma simt trasa intr-un abis de intuneric, unde chipul tau nu imi mai e lumina. Si-mi simt genunchii aruncati furios pe un pamant instabil, iar eu ajung din nou asa um am fost de cand te-am cunoscut, in pozitia implorarii cele mai pure.
Nu-mi gasesc puterea sa ma ridic, trupul mi-e ostenit si mintea-mi zboara intr-o incercare de a scapa de intuneric. Si-atunci te zaresc, un vis in alt vis, si nu ma mai prefac. Suntem noi, intinsi pe iarba rece in fata lacului, unde inima-mi bubuie cand imi ating piciorul de al tau si sufletul imi plange de fericire. Apa e intunecata in mijlocul notpii, dar negrul ei nu ma sperie, caci mana ta imi spune ca temerile mele dispar cand te gasesc. " As sta toata noaptea aici, cu tine", imi spui, iar apoi scoti telefonul si imortalizezi momentul. Lumina puternica a blitz-ului te dezintegreaza ca pe o stafie, insa eu raman singura in fata peisajului acum sumbru, simtind tacerea pamantie a tuturor ce se tarasc in intuneric.

Stralucirea orbitoare a zilei ma trezeste si realizez ca nu a fost decat un vis. Cu o vaga reticenta, ma ridic din pat si pasesc spre calculator, unde raman privind la poza noastra, zambind intr-o oarecare noapte, la malul unui oarecare lac.

M-am trezit intr-o seara privind amintiri de mult sterse, amintiri care m-au facut sa rememorez niste timpuri simple, in care nu contam decat eu, nu contai decat tu. S-a asternut o zapada cruda peste acele vremuri si-am crescut, realizand deodata ca nimic nu mai poate fi atat de simplu.
Mi-e dor de timpurile in care simteam ca explodez de la atatea sentimente, cand trupul mi-era un amalgam de emotii si mintea-mi prea tanara nu ma lasa sa gandesc. Insa acum sunt plina de un gol nestapanit, nu mai simt nimic, nu mai cunosc emotia unui zambet, nu mai stiu cum e sa tresar la o atingere. Mi se pare totul atat de sec, de involuntar, de complicat, incat as da orice sa ma intorc la anii mei simpli, cand aveam liniste din atatea parti...
Acum nu fac decat sa traiesc o rutina, stiu prea bine ce se va intampla maine si poimaine si ziua de dupa...

PS: Azi-noapte am visat ca mi-a murit fratele. Se pare ca inseamna teama de abandon, sentimente de frustrare, frica de singuratate sau de marginalizare, lipsa de ocrotire.

Imi dau seama ca tot ce am trait a fost oarecum in van, ca nu mai conteaza ce am facut sau obtinut. Timpul trece peste noi si ne uita. Ne abandoneaza intr-un con de umbra si mie imi revine sarcina morbida de a incerca sa-mi amintesc in culori tot ce am trait, tot ce am fost impreuna.
Si ma surprind linistita cand realizez ca, incet, incet, pierd printre degete chipul tau, ca tot ce imi amintesc sunt doar niste clipe ratacite, niste vorbe spuse pe moment, poate fara nicio relevanta sau sentiment aparte.  Simt cum te uit din ce in ce mai repede si nu-mi doresc decat sa ramai in amintirea mea asa cum te stiu eu, nu asa cum esti in realitate.
Pana la urma, trecutul nu are frana. La un moment dat, tot ce va ramane din tine va fi un chip nedefinit pe care, oricat as incerca, nu voi reusi sa il pictez in mintea mea asa cum e cu adevarat. Poate ca asta e cursul vietii: sa iubesti cu toata fiinta ta, sa te daruiesti pana la durere, sa pierzi totul intr-un absolut intunecat si s-o iei de la capat, pana cand oboseala unei inimi frante de-atatea ori te opreste langa o singura inima.
Iar eu... eu raman in fiecare zi aceeasi inima care inca mai bate, sperand sa-si gaseasca, intr-o zi, linistea.